Cum am ajuns FJSC-istă

Jurnalism, jurnalism, jurnalism. Asta am avut în minte patru ani. Să intru la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, Universitatea Bucureşti. Nu mă vedeam făcând altceva. Desigur, m-am reprofilat pe ultima sută de metri, am ales Relaţii publice, dar tot aceeaşi facultate. Am început pregătirea din noiembrie, am scris, am făcut teste de vocabular şi am citit mult. M-am informat despre facultate la sânge, am înmagazinat  atât păreri pozitive, cât şi negative. Nimic nu a putut să-mi fure dorinţa de a intra aici.  Prima mea vizită a fost la ziua Porţilor deschise (4 mai 2012). Atunci am simţit  pentru prima oara că voi intra. Simţeam că acela era locul meu. Însă, specific mie, tot m-am mai perpelit 2 luni că poate nu intru, că ajung la taxa, că rămân pe drumuri etc Deşi, toată lumea îmi spunea: “Simona, tu intri sigur!”; "Aaaa, cum, tu să nu intri? În niciun caz! Eşti făcută pentru asta”


Apoi, am mers la înscriere. Aceeaşi senzaţie, că aparţin acelui loc. Am primit legitimaţia de concurs cu numărul 23. Mi-a purtat noroc.  De la înscriere până la examen nu mai era decât o săptămână.


Expectations: scris, scris, scris, scris, scris, muuuuuuuuulte grile, citit vechile naraţiuni.

Reality: mers la film, îndopat cu paste, mult somn, filme, seriale şi ieşit p-afară.

Am mers la întâlnirea candidaţilor FJSC, o întâlnire care se organizează anual şi la care participă doritori şi actuali studenţi. A fost foarte mişto, multă lume şi oameni super de treabă. Bine, o parte dintre ei. Mă tot gândeam că dacă nu intru, voi pierde legătura cu nişte oameni care îmi deveniseră prieteni.

În ziua examenului am fost un amalgam de stări şi emoţii. Nu puteam să definesc exact ce simt. Teamă, emoţie, nerăbdare, somn (mai ales). Toate la un loc şi la un moment dat niciuna.  Eram ca o păpuşă de plastic. La ora 10 am intrat în săli şi la 11 (cică) începea examenul. Şi am aşteptat două ore pentru subiecte. În timpul ăsta am dat ture de la banca până la hol şi balcon, am mai vorbit cu oameni şi am încercat să mă calmez. Nu prea reuşeam, mi se făcea  tot mai somn. La 1 au venit. Treizeci de grile făcute lejer, doar una am greşit. Argumentarea a fost ok, deşi la început nu puteam să-mi prind ideile şi să le aşez pe hârtie şi în final, (spaima mea) naraţiunea. Mai aveam timp destul.  Nu ştiu cum reuşesc eu, dar o scriu în ultimele 30 de minute. Timp în care am şi gândit-o. Nu-mi plăcea felul în care am construit-o,  am scris urât, finalul era aiurea, scrisesem prea puţin. Am ieşit ultima din sală şi asta mi-a dat o frică superstiţioasă.

Ce a urmat de atunci până la aflarea rezultatului e nebuloasă. Nu mai ştiam de nimeni şi de nimic. Oamenii din jurul meu se plângeau non-stop, aveau emoţii, iar eu nu mă puteam simţi nimic în legătura cu asta.
Afişarea rezultatelor a întârziat cu o zi, ceea ce i-a enervat pe mulţi,  mai ales şi după faza din ziua examenului. Eu eram oarecum uşurată. Am stabilit câţiva să ne vedem la Jeg, dimineaţa, sa vedem rezultatele împreună. Zis şi făcut. M-am trezit, mi-am făcut baie, am plecat cu părul ud şi acolo am fost. Iar am aşteptat. Au fost  două alarme false şi am avut un mini-infarct. A treia oară a fost pe bune. Ne-am ridicat cu toţii şi am plecat spre avizier. Tremuram. O ţineam pe Carmen de mână şi tremuram. M-am oprit în faţa treptelor. Nu le puteam urca.  În faţa mea, oamenii se înghesuiau să vadă listele. Mie mi-era frică. Dacă nu am intrat? Ce fac? Plâng de faţă cu ei? O iau la fugă? Nu mai vorbim niciodată? Nu puteam ajunge la liste. Am văzut de la distanţa câţiva “Mocanu” şi de fiecare dată am tresărit, dar nu eram eu.  Ceaţă. Mă uitam în jur, oameni care se îmbrăţişau, plângeau şi eu stăteam ca toantă. Apoi, Carmen mi-a zis că am intrat. M-am băgat printre oameni şi atunci am văzut.  Am intrat  la Relaţii Publice, buget. Printre primii 10. Din nou ceaţă. Bucurie, îmbrăţişări, apeluri peste apeluri. Am primit nu ştiu câte felicitări.

Şi apoi am devenit iar ciudat de calmă. Am intrat şi sunt fericită pentru asta. Voinţa mea a fost mai puternică, mi-am dorit şi am obţinut. Singurul regret (şi e destul de mare) este faptul că oamenii pe care îi doream atât de tare drept colegi nu au intrat sau sunt pe listele de aşteptare. Şi mulţi sunt aşa. Nu pot decât să sper că vom păstra legătura şi că ne vom face Fight Club-ul şi în afara facultăţii.

Până la 1 octombrie...