O poveste de dragoste cu pantofi

Una dintre cele mai speciale relaţii din viaţa unei fete e cea cu... pantofii ei. De fapt, din viaţa mea. Dacă nu iubiţi pantofii aşa cum îi iubesc eu, mi-e greu să vă explic de ce. Totuşi, o să încerc. Vedeţi voi, pentru mine, pantofii nu sunt doar ceva de încălţat, ci un accesoriu care întregeşte orice ai purta. Nu mi se pare nimic mai stilat decât o persoană care poartă cele mai simple haine, negre, albe sau crem, cu o pereche de pantofi sofisticaţi. Perechea perfectă de pantofi îmi ţine cald la picioare iarna şi îmi lasă degetele să respire vara, îmi colorează zilele mohorâte sau să le face să lucească în negrul perfect al pielii de calitate şi îmi dă încredere că indiferent cât de prost ar fi următorul pas pe care îl voi face, va rămâne cu mine. Pantofii nu cer decât să fie spălaţi şi daţi cu cremă, nu se plâng când nu mai vrei să ieşi cu ei, nu au alt program decât să fie acolo pentru tine oricând şi nu se supără când vrei să mai ieşi şi cu altă pereche de pantofi.

Ştiu exact când am început să iubesc pantofii. Aveam 7 ani şi pe taraba dintr-o piaţa am văzut cei mai frumoşi pantofi din lume. Erau de lac, negri, cu vârful roşu şi tocuri albe. Cred că am stat îmbufnată cam 15 minute, cât mama avea treabă să cumpere zarvaturi şi nu avea timp de pantofi. Apoi, au fost ai mei. I-am purtat la fiecare eveniment important, având mereu grijă să nu îi zgârii, până când mi-au rămas mici. I-am păstrat în dulap o vreme, până am acceptat că nu voi mai avea piciorul atât de mic niciodată şi am putut să renunţ la ei. I-am dus la gunoi şi i-am pus lângă coşul mare din spatele blocului, în speranţa că o să îi ia o fetiţă care are mare nevoie de ei şi care o să îi iubească aşa cum i-am iubit şi eu. A fost momentul când am învăţat că în viaţă trebuie să renunţi la unele lucruri. Nu pentru că nu le mai iubeşti, ci pentru că nu mai sunt potrivite pentru persoana care ai devenit. Aşa s-a încheiat prima mea mare poveste de dragoste.

A durat mult până am mai simţit acelaşi lucru. Au sosit într-un pachet de la o prietenă a mamei mele, de undeva din afară. Erau albaştri şi m-au cucerit de la prima încălţare. Au fost prima mea pereche de mocasini. I-am purtat toată clasa a 9-a, în fiecare zi de toamnă, până când s-a făcut prea frig. M-au purtat pe holurile liceului, au fost martori la primele cuvinte cu oamenii care au contribuit fundamental la cine sunt astăzi şi mi-au dat încredere în acele prime zile din viaţa de liceu. I-am încălţat cu bucurie şi toată primăvara care a urmat, de data aceasta cu mai multă încredere în mine, şi în toamna care a urmat, de data aceasta cu relaxare şi detaşare, ca într-o relaţie de lungă durată. I-am purtat până s-au rupt, dar nu i-am uitat. În locul lor am acum o pereche de mocasini crem, care îmi sunt dragi. Totuşi, mereu caut, în magazine sau atunci când mă uit la mocasini online, acea pereche perfectă de mocasini albaştri.

Ultimii doi ani de liceu au fost anii primei iubiri serioase. De data aceasta cu un băiat. Dar a fost şi momentul când am experimentat cel mai mult şi cu privire la imaginea mea. Mi-am făcut permanent, am încercat diferite stiluri vestimentare şi apoi, mi-am tăiat părul în cel mai scurt bob pe care l-a permis coafeza mea. Şi mi-am cumpărat prima mea pereche de balerini roşii. I-am purtat la orice. La blugi la şcoală, la rochiile cu care ieşeam sâmbăta seara, la fiecare aniversare şi chiar la piaţă, în ciuda sfaturilor stilistice primite de la mama, care insista că pantofii mei roşii nu merg totuşi la orice. Ei au fost cei mai buni prieteni ai mei, m-au sprijinit în orice am făcut, mi-au dat curaj pentru cele mai năstruşnice idei şi mi-au colorat fiecare haină. Deşi sunt prea zgâriaţi ca să mai poată fi purtaţi, încă îi păstrez, ca amintire a zilelor când viaţa părea o aventură minunată.

Zilele acestea, am câteva perechi de pantofi pe care le port în funcţie de eveniment şi de vreme. Am nevoie să fie utili şi comozi, pentru orele de training, pentru cumpărături sau pentru mers la un film, fără să îmi fac griji că mă vor durea picioarele. Totuşi, fiecare pereche încă are povestea ei. Ştiu exact când i-am cumpărat şi fiecare îmi dă o altă stare. Şi, din când în când, îmi cumpăr câte o pereche de pantofi de ocazie, fără să îmi fac griji de comoditate şi uneori fără să îmi pese de preţ. Dacă o să vă uitaţi la preţuri pantofi de ocazie, o să vedeţi că da, nu sunt cei mai ieftini pantofi din lume, dar e o extravaganţă pe care mi-o permit din când în când. Am în dulap o pereche de pantofi pe care am dat cam o treime din venitul meu pe o lună. Dar m-am ales cu o poveste foarte frumoasă.