Cinefil - Django Unchained

După îndelungi așteptări și vizionări ale trailerului, menite parcă să răsucească cuțitul în rana cinefilului, în sfârșit am văzut și Django Unchained.

Mare film, mult tamtam. Doar e regizat de Tarantino și apare Leonardo di Caprio în el. Și e și cu Jamie Foxx (să nu zică lumea că sunt rasist).

Și Django Unchained se alătură filmelor lungi de peste 2 ore. Că doar e un trend acum. Așa că l-au făcut de 165 minute. Au avut ce să pună în el ca să nu plictisească publicul ca-n Cloud Atlas. Au îmbinat un western cu ceva KKK și au reușit să ajungă la fermă la Leo di Caprio. De acolo parcă începe o nouă poveste. Ritmul poveștii nu mai e la fel de alert și acțiunea este puțin mai discretă.



La un momentdat apar vreo două momente ciudate în care negrii sunt rasiști cu propria rasă, dar având în vedere epoca în care se petrecea acțiunea, totul se face greu de sesizat. Și albul se îmbină cu negrul ca ying și yang, ca în toate filmele Hollywoodiene din zilele noastre.

Nu se putea film de Tarantino fără violență din belșug. Și nici fără efecte care să amplifice violența respectivă. Ceva gen “Kill Bill”. Doar că puțin mai accentuat. Sau poate erau armele mai primitive pe vremea aceea și făceau mai mult “damage”. Mie efectele mi se par puțin exagerate, mai ales cel de la final care e de-a dreptul opus realității. Dar am pus acest lucru pe seama sublinierii acțiunii și poveștii mai mult decât acțiunea în sine.
Momentele de comedie combinate cu acțiunea în sine și cu povestea de dragoste prezentă fac din acest film unul potrivit oricărei companii. Este exact un film pe care poți să-l vezi atât cu prietenul cel mai bun cât și cu iubita sau părinții.

Din cauza efectelor exagerate care îi reduc din realism dar și din cauza scenelor de violență absolut gratuită pierde câteva puncte primind doar nota 7 de la mine.
Vizionare plăcută!