Superb log sau SuperBlog?

Pentru a nu se suprapune cu campania electorală pentru alegerile prezidențiale, dorindu-și să-și păstreze imaginea imaculată, candidatul SuperBlog își anunță candidatura. Pentru ce? Contează mai puțin, important e că va câștiga. Cum de unde știu? Pentru că eu mă ocup de campania sa.

M-am mai ocupat de campanii electorale și în trecut, însă candidații nu aveau o imagine suficient de bună pentru a câștiga scrutinul respectiv. SuperBlog este diferit. Are vechime pe piața de blogging și este recunoscut în blogosferă ca fiind un concurs serios în care participanții se distrează, cunosc oameni și, cel mai important, câștigă premii frumoase.

Orice femeie se poate transforma într-o prințesă cu farmec

Ziua de vineri este pe sfârșite. Diana își adună dosarele și le aranjează pe birou, oftând obosită când vede stiva ce creste tot mai înaltă pe zi ce trece. Bine însă că vin sărbătorile de iarnă și, cu ele, și o binemeritată vacanță.

"Uff, s-a mai terminat încă o săptămână de muncă! Nu mai vreau să aud de deadline-uri și  proiecte pana luni, când o iau de la capăt. Și luni am și acea întâlnire deosebit de importantă. Dacă trecem cu bine de ea, poate pot să-mi iau și eu câteva zile libere de sărbători pentru că deja nu mai rezist. Dacă ar fi după mine, aș dormi tot weekendul. Dar mă gândesc și la Alin, iubitul meu; cred că deja se simte foarte neglijat în ultima vreme. Și cred că din păcate are dreptate... nu prea am mai avut timp de noi, am fost prinsă cu proiectele pana peste cap. Însă el nu are nicio vină... Trebuie să vad cum mă revanșez în  weekend..."

Prinsă cu gândurile ei, se urcă în mașină și conduce absentă pana acasă. Când iese din mașină grăbită, una din unghiile ei perfecte i se agață în portieră și oja se crapă. Diana se încruntă, gândindu-se că trebuie să o repare, apoi oftează și se grăbește să ajungă acasă.

Când deschide ușa, surpriză. În casă miroase îmbietor, iar masa o așteaptă pusă. Alin o întâmpină zâmbitor și o ia în brațe.

 - Ce...ce s-a întâmplat? Pentru mine? Cu ce ocazie...? se bâlbâie Diana
 - Pentru că m-am gândit că meriți să fii răsfățată un pic. Doar știu ce perioada stresantă și aglomerată e la tine la muncă. Și nu prea am mai avut timp să mâncăm împreună în ultima vreme... Azi am terminat treaba ceva mai devreme și am vrut să-ți fac o surpriză. Ce zici, am reușit?

Diana îl ia în brate, gândindu-se cât de norocoasă este, și cum să-i mulțumească. Ca și cum i-ar fi ghicit gândurile, Alin continuă:

-Și să știi că mai am două surprize pentru tine. Prima dintre ele: în weekend ieșim cu mașina să ne plimbam undeva la munte, să fim doar noi doi și să  uitam de problemele din timpul săptămânii.
 - Ah, ce frumos ar fi! Dar...nu știu cum să-ți zic, știu că o să-ți pară poate ciudat,  însă e o problemă. Ma gândeam ca maine dimineață să mă duc rapid la salon să-mi fac manichiura. Tocmai mi-am stricat o unghie și știi că luni am acea întâlnire importantă cu clienții din străinătate. Pur și simplu nu pot să apar așa...iartă-ma, știu că te dezamăgesc iar...
 - Interesant. Se leagă de a doua surpriză a mea. Vezi, e ceva în aer, orice ai zice tu...

Și îi pune o cutiuță în brațe din care se văd sclipind vesele niște sticluțe colorate.

 - Îți plac? E noua colecție de toamnă-iarnă de lacuri Farmec Collection 2014. Am văzut-o azi într-o vitrină pe drumul spre casă, și știu cât de mult iți plac și promovezi produsele romanești. Cu aceste lacuri Farmec unghiuțele tale vor fi impecabile. Și acum poți să ai povestea ta în fiecare zi. Cred că ar prinde bine puțină joacă de-a imaginația, ce zici?

- Da...dar ce vrei să zici? Într-adevăr, cred că am fost atât de stresată încât nici măcar să mă mai relaxez nu știu. Dar despre ce poveste e vorba?
- Vezi, în cutie sunt 7 nuanțe de lac, și mi se pare că sunt chiar printre preferatele tale, cât am apucat eu să văd. Mă gândeam că poți purta câte una în fiecare zi a săptămânii. Și așa gata cu monotonia și vei avea încă un motiv să te gândești la mine de-a lungul zilei. :)
- Ce idee buna! Mulțumesc, mulțumesc încă o data, ești extraordinar!

După un weekend plin și frumos, vine și seara de duminică, înaintea unei noi săptămâni de lucru. Diana ia cutiuța cu lacuri Farmec și se uită la ele cu mult drag. Își dă seama că sugestia lui Alin, mai în glumă, mai în serios, ar fi chiar potrivită. Ziua de luni e o zi când ea trebuie să dea tot ce e mai bun, să îi impresioneze pe toți. Și alege nuanța Go get them, girl. Este o nuanță frumoasă de verde, o culoare puternică ce ei îi dă mereu încredere în forțele proprii.

A doua zi întâlnirea este un adevărat succes. Diana a făcut o prezentare care a fost foarte bine primită și  apreciată de clienți. A fost eroina zilei, iar la sfârșit șeful a chemat-o la el și a anunțat-o zâmbind că sigur va primi o primă de Crăciun, și că poate deja să se gândească la un cadou frumos. Diana a zâmbit și ea trăgând cu ochiul pe furiș la nuanța unghiilor ei, perfect asortată cu costumul, gândindu-se cât e inspirat a fost numele lacului.

Marți Diana s-a trezit simțindu-se foarte bine, puternică, având lumea la picioarele ei. Și ca urmare și-a vopsit unghiile în nuanța Your Highness, un frumos albastru regal. A fost ziua când toată lumea a complimentat-o și a felicitat-o pentru reușita din ziua precedentă.

Ziua de miercuri s-a anuntat ca o zi mohorâtă de iarna. Totul e înghețat în jur și prevestește o iarnă grea, ca în basmele copilăriei. Cum Diana este meteo sensibilă și starea ei de spirit depinde mult de vreme, s-a trezit întristată și fără chef. Dar apoi și-a amintit de soluția-secretă-schimbătoare-de-stare-de-spirit, oja Farmec. Așa că pentru ziua de miercuri a ales o ojă gri-bej, absolut superbă: It's freezing out there. Și iar a stârnit admirația colegelor de birou, iar frigul îndurat pe drumul dintre casă și serviciu a devenit doar o amintire.

Joi toată lumea începe să se pregătească de sărbători. În definitiv, duminică e Crăciunul! Și mai sunt atâtea de făcut! Cumpărături, cadouri, curățenie, bunătăți pe masă...dar până atunci, în seara asta e petrecerea firmei! O ocazie mult așteptată de relaxare și socializare, perfect potrivită pentru a purta în seara aceasta nuanța Tree's Rock. E o nuanță de verde-albăstrui plină de viață și  potrivită cu o ținută de seară în club sau chiar, de ce nu, în sala de festivități a companiei. Diana s-a simțit ca o vedetă rock în acea seară și a petrecut câteva ore frumoase în compania colegilor ei.

Pe drumul spre casă Diana zâmbește cu drag, gândindu-se câtă dreptate a avut Alin cu jocul de-a starea de spirit sugerată de lacurile Farmec. Și abia așteaptă să încerce și cele 3 nuanțe ramase, asociindu-le cu întâmplările și evenimentele zilnice.

Vine și ziua de vineri, ultima zi de muncă înainte de Crăciun. Peste tot adie un vânt de vacanta, toți sunt zâmbitori și bine dispuși. Ziua de lucru se termina mai repede, iar Alin o sună și o invită într-un club împreună cu cei mai buni prieteni ai lor, o ieșire cu gașca înainte de sărbătorile petrecute în mod tradițional în familie. Vor merge cu toții la un concert de rock, genul de muzică preferat de ei. Iar cu aceasta ocazie Diana alege să poarte pe unghii nuanța Enjoy your dark side, care se potrivește perfect cu ocazia.

În sfârșit, liberi! E sâmbătă, ziua dinainte de Crăciun, ziua dedicată celor dragi, când casele sunt luminate și se fac pregătirile de sărbători. Diana a ales să fie gospodină, să aranjeze casa și să pregătească o masă festivă-surpriză. Alin este cel care aleargă prin oraș pentru a rezolva cu ultimele cadouri și ultimele cumpărături. Diana îl așteaptă cu masa pregătită și cu bradul împodobit. E îmbrăcată ca pentru o ocazie specială, și a ales să poarte pe unghii nuanța Honey I'm home, o nuanță caldă și veselă, potrivită pentru o zi petrecută în  doi.

Și vine în sfârșit și ziua mult așteptată, cea a Crăciunului. Diana și Alin au ales să o petreacă în familie, așa că astăzi vor fi mesagerii cadourilor și a voii-bune, mergând în vizită la părinți. Culoarea roșie e culoarea dominantă a acestei zile de Crăciun, iar Diana a păstrat special pentru aceasta zi nuanța ei preferată din colecția de toamnă-iarnă 2014 de la Farmec, și anume Santa's Here.
A fost o zi magică, petrecută cu familia și cu multe-multe cadouri. Amândoi și-au adus aminte de copilărie și săptămâna s-a încheiat cum nu se poate mai frumos. Iar zâmbetele complice schimbate de ei când privirile lui alunecau către unghiile perfecte ale Dianei i-au făcut să-și dea seama încă o data cât de frumos e atunci când știi să transformi orice joacă într-un motiv de bucurie care să alunge monotonia.

Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2014

Autostrada vietii are un singur sens

Diana a implinit 23 de ani. A fost o petrecere mare, cu toti prietenii si colegii ei de serviciu. Ziua a inceput cu o plimbare la munte la un parc de distractii, urmata de un chef la Diana acasa. A fost o zi plina, insa obositoare, plina de tot felul de evenimente. Peste tot Diana a fost impreuna cu prietena sa (cum ii place ei sa spuna), masinuta ei credincioasa Toyota Aygo, primita de la parinti de majorat. Si-au adus cu totii aminte cum a fost atunci la 18 ani, cand a luat prima data cunostinta cu condusul.

Parintii ei sunt foarte mandri de ea. In cei 5 ani care au trecut de atunci, Diana a evoluat de la o adolescenta timida la o tanara femeie sigura de ea. A terminat facultatea si s-a angajat ca PR intr-o companie mare si e mereu in mijlocul evenimentelor. Pentru asta ea comunica mult, si mereu o poti vedea vorbind la telefon, trimitand un email sau un sms rapid pentru a rezolva lucruri care nu suporta amanare.

Diana este o persoana activa, dependenta de comunicare. Si nu numai datorita locului de munca, ci si temperamentului ei. Are multi prieteni care mereu o suna si o invita la diferite iesiri, la filme sau la teatru.

De ziua ei, telefonul a sunat in continuu. Iar mesajele au curs pur si simplu. Diana e fericita ca lumea se gandeste la ea si incearca sa raspunda fiecaruia, dar de data asta mesajele au fost mai multe ca niciodata, pur si simplu tinand-o lipita de ecranul telefonului. Mai in gluma, mai in serios, parintii au glumit spunandu-i ca telefonul nu este un organ aditional, si ca ar trebui sa il lase deoparte si sa se bucure pur si simplu de ziua asta.

- Diana, stim ca vrei sa vorbesti cu toti prietenii tai de ziua ta, dar asa sa stii ca iti vei petrece toata ziua la telefon. Asta iti doresti?
- Nu tata, am incercat sa raspund fiecaruia rapid, nu am stat mai mult de un minut-doua, si celor carora n-am apucat sa le raspund le-am trimis un sms. In definitiv, ei toti s-au gandit la mine, nu pot fi o nerecunoscatoare...
- Te intelegem, insa e pacat de ziua asta frumoasa sa ti-o petreci la telefon. Nu cred ca se va supara cineva daca raspunzi maine la mesaje. stii ca prietenii tai te asteapta sa dati o raita prin parcul de distractii in dimineata asta.
 - Imediat mama, mai raspund la un sms si am fugit...

Si discutia asta s-a tot prelungit. intr-un final, Diana a plecat de acasa spre locul intalnirii. Evident a intarziat, dar toata lumea a scuzat-o, in definitiv era ziua ei, nu?

Cele 2 prietene bune ale Dianei s-au urcat cu ea in masina si, impreuna cu inca 3 masini pline, au mers cu totii spre parcul de distractii. Fetele au deschis o discutie animata, in care Diana insa nu prea s-a lasat antrenata, fiind ocupata cu telefonul. Fetele nu s-au suparat, insa la culoarea verde a semaforului cand Diana a fost furata de sms-uri si in spatele ei s-au auzit claxoane, i-au atras atentia ca ce face ea este periculos. Diana le-a raspuns insa zambind ca e obisnuita sa scrie mesaje si emailuri in timp ce conduce si ca nu e prima data, astfel incat fetele pot sta linistite. Prietenele ei s-au uitat una la alta si i-au spus ca nu ar trebui sa faca acest lucru.

- Diana, tu care esti fan Toyota si participi la intalnirile clubului, nu ai auzit de experimentul pe care l-a facut Toyota referitor la atentia diminuata a soferilor atunci cand trimit sms-uri?
- Hm, cred ca mi-a scapat. Despre ce vorbiti? oricum, in ultima vreme n-am mai avut timp de intalniri, stiti ca sunt prinsa peste cap cu evenimentele de la firma noastra.
 - Chiar si asa, ar trebui sa stii ca s-a stabilit ca 23% din numărul total de accidente dintr-un an sunt cauzate de utilizarea telefonului la volan.
 -  Ei, stati linistite, n-o sa ni se intample nimic. Aveti incredere in mine, am facut deja multi kilometri cu masinuta asta.
 - Chiar si asa, ar trebui sa fii si tu la curent cu campania Toyota “Don’t Text and Drive!”.  Cica 77% dintre adulţii de peste 25 de ani sunt foarte încrezători în abilităţile lor de a scrie mesaje / email-uri şi de a conduce în acelaşi timp. Dar ce faci, scrii un email acum, in trafic? ACUM, cu noi in masina???
 - Da, am raspuns rapid la un email de la seful meu. Doua secunde va rog, acum dau send si gata...

Zbang! Un sunet prelung de frana si apoi un zgomot de sticla sparta intrerupe discutia, Diana e livida, a infipt piciorul pana la podea in frana dar tot n-a reusit sa evite masina din fata.... Un pieton a aparut brusc in mijlocul strazii iar masina din fata a franat brusc. iar Diana a intrat in ea. Fetele sunt in stare de soc, insa reusesc sa se dezmeticeasca rapid, isi scot centurile de siguranta si ies imediat din masina. Se uita una la alta, constata ca e totul in regula si fug la masina din fata. Din fericire toata lumea e ok, insa in stare de soc. Un copilas de 5 ani plange tare, speriat. Norocul lui ca parintii lui sunt responsabili si au scaunel pentru copii in spate. Desi masina a fost lovita, nu s-a intamplat nimic in afara de o sperietura. Insa putea fi mult mai rau...

Imediat dupa accident, in spatele Dianei se opresc si celelalte trei masini ale prietenilor ei, si toata lumea vine spre ele ingrijorata. Diana incearca sa zambeasca, asigurandu-i ca nu s-a intamplat nimic grav, insa se vede cat de speriata este. Abia isi retine lacrimile. Prietenii ei o imbratiseaza si incearca sa o linisteasca, insa ea se smulge din imbratisarea lor si se intoarce catre cele doua prietene ale ei aflate cu ea in masina.

 - Ma veti ierta vreodata? Stiu ca am gresit, imi pare rau! N-o sa se mai intample, va promit!
 - Diana, tu iti dai seama ce s-a intamplat? Stii ca acum puteam sa fim moarte toate? Sau puteai omori un om nevinovat? Nu ne asteptam sa fii atat de iresponsabila cu viata ta si cu vietile celor din jurul tau...

Diana nu se mai poate retine. Lacrimile izbucnesc si nu le mai poate opri. Plansul vine ca o remuscare, o eliberare. Prietenele ei o iau in brate si o consoleaza in sfarsit. Si acolo pe loc se naste un legamant: acea zi o vor tine toti minte si vor avea grija sa spuna tuturor sa nu repete aceasta greseala. Don't Text and Drive**, never again!



Tu, cel care citesti asta, tine minte. Viata este mai importanta decat orice sms sau email. Nimeni nu va muri daca nu primeste un raspuns in urmatorul minut. Insa tu, cel care o faci, poti muri exact in acea secunda. Ai grija sa nu faci asta. Austostrada vietii are un singur sens, cel al sigurantei la volan.

*Conform Traffic Safety Facts: National Highway Traffic Safety Administration, December 2011
** O campanie derulata de Toyota

Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2014

Frica nu te omoară, ci uneori chiar te eliberează

Dintre toate sentimentele si senzatiile umane, frica este probabil una dintre cele mai complexe trairi. Are legatura cu instinctul de conservare si supravietuire al omului, nevoie aflata la baza piramidei lui Abraham Maslow. Frica a fost acolo inca din cele mai vechi timpuri, ea a fost cea care l-a impiedicat pe om sa se arunce direct in gura leului sau intre  copitele bizonilor, atunci cand se ducea la vanatoare. Dar tot ea l-a impiedicat uneori, constient sau inconstient, sa-si infrunte si sa-si depaseasca limitele.

Partea buna este ca, in timp, omul a invatat sa o controleze. A inteles ca frica de multe ori nu este rationala, ci are legatura cu niste instincte atavice. Si ca ea poate fi controlata. A-ti controla constient fricile si a evolua, asta este intr-adevar o caracteristica a unui om superior.

Frica imbraca multe forme si poate fi regasita peste tot. Incepand cu frica de animale salbatice, in definitiv frica de moarte, care a asigurat supravietuirea omului preistoric, si pana la frici mult mai evoluate, ale omului modern, frica este legata indisolubil de evolutia omului. In ziua de astazi frica imbraca forme mult mai elegante si mai evoluate - asa-numitele "frici sociale": frica de esec, frica de a nu fi acceptat de o comunitate, frica de a vorbi in public. Si pe partea afectiva se manifesta astfel de frici. Asa este frica de afectiune, frica de contact fizic sau frica de a fi dezamagit. Si toate aceste frici se pot controla. Pentru ca da, mintea umana este cea care controleaza totul.

Fara sa fiu neaparat un mare fan al SF-ului imi aduc aminte de un pasaj din emblematica DUNE a lui Frank Herbert, si anume Litania impotriva fricii: "Sa nu ma tem. Frica ucide mintea. Frica este moartea marunta, purtatoarea desfiintarii totale. Voi infrunta frica. O voi lasa sa treaca peste mine, prin mine. Si, dupa ce va fi trecut, imi voi intoarce ochiul interior si voi privi in urma ei. Pe unde a trecut frica, nu va mai fi nimic. Voi ramane doar eu.". Aceasta incantatie avea darul de a controla frica si de a ajuta gandirea limpede. Pentru ca asa este, frica odata controlata lasa locul adrenalinei si concentrarii maxime. Iar aceasta aduce marile succese si depasirea limitelor. Iar aceste limite de multe ori se afla doar in mintea noastra si depinde numai de noi sa le depasim.

E adevarat insa ca acest lucru este greu, foarte greu chiar de facut de unul singur. Un om cu adevarat fricos nu prea reuseste singur sa gaseasca resursele pentru a-si invinge frica pe care, uneori, nici macar nu o constientizeaza. Iar acest lucru in zilele noaste se face ori ajutat de un psiholog, ori cu ajutorul celor care sunt aproape: prietenii sau familia. Si acesta este rolul comunitatii: sa atraga atentia asupra unei probleme a unui individ, pe care probabil nici el nu o poate constientiza, si sa il ajute sa o accepte si sa o depaseasca. Aici intr-adevar avem nevoie de prieteni, de cei carora le pasa de noi, pentru ca acceptarea si depasirea limitelor se face cel mai usor cand esti intr-o comunitate, alaturi de oameni care sa te ajute sa te dezvolti. Si asta e exact ceea ce Komunomo si-a propus sa faca.

Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2014

O carieră începută cu un prim rol: Promoter Delaco

Astăzi am să vă povestesc despre un prieten de-al meu, coleg de liceu. Colegul acesta al meu avea încă de pe atunci latura artistică mai dezvoltată, când era vorba de o scenetă el era primul ce punea umărul. George, pentru că așa îl cheamă, a ales să urmeze cursurile Academiei de Teatru și Film din București, visul lui era actoria și a decis să și-l urmeze. Pe la începutul anului 2 de facultate ne-am întâlnit la o bere să mai povestim. Dintr-una în alta ajunge să-mi povestească modul în care și-a câștigat banii de buzunar peste vară:

George: Stai să-ți povestesc, fiind vară si programul meu era destul de lejer m-am hotărât să lucrez la promoții. Intru pe net și apoi iau legătura cu o prietenă care se ocupă de recrutări pentru diverse campanii.
Eu: Tu la promoții??? Ce legătura are asta cu actoria?

George: În cazul meu a avut foarte multă legătură, pentru că după primul an de cursuri mi-am dat seama că sunt puțin emotiv. Promoțiile urmau sa insemne contact direct cu oamenii, mi s-a parut un fel de experiență ce trebuie să o dobândesc.

Eu: Nu zici rău, in hypermarket-uri ai șanse să întâlnești tot felul de oameni. Și te-au acceptat? Unde te-ai dus?

George: Am vorbit cu Diana, fata cu promoțiile si m-a chemat într-o zi la o recrutare pentru Delaco. Delaco se ocupă cu brânzeturi și cașcaval, știai asta nu?

Eu: Da, știam. Nu de puține ori am cumpărat produsele lor. Și te-ai potrivit cu ceea ce căutau ei?

George: Culmea a fost ca da! Mă potriveam, au zis că am un aspect plăcut, am o înălțime un pic peste medie și tot așa.

Eu: Bun și? Cum ai lucrat? Te-au plătit bine?

George: Stai să vezi, înainte de toate mi-au dat pliante cu produsele lor ca să mă familiarizez cu produsele și apoi sâmbătă și duminică aveam promoție în hypermarket.

Eu: Toată ziua? Nu era obositor?

George: Într-un fel era obositor, într-un fel nu, pentru că interacțiunea cu clienții îmi dădea putere să continui, era o provocare să zâmbesc fiecăruia în parte.

Eu: Mai știu persoane, fete în special, care participă la promoții și le rămân diverse produse. Mai ai cașcaval de astă vară în frigider?

George: Nici chiar așa, daaar…  intr-o sămbătă dimineța mă trezesc târziu și nu mai am timp pentru micul dejun. Mă îmbrac și plec la promoție. Ajuns în magazin mă instalez, îmi pun șorțul, pregătesc căteva bucățele de cașcaval simplu și căteva de cașcaval afumat.

Eu: Hai că dacă mai vorbim mult la ora asta de mâncare, plecăm de aici și mergem să mâncăm ceva, dar tu zi in continuare!

George: Așa, culmea e că în dimineața aia valul de clienți a venit pe la ora 10:00, deși eu eram acolo de la 9:00 și de foame am început să mănanc cașcavalul de la promoție. Mi-am zis că e o soluție de compromis. Am gustat prima dată din cașcavalul normal, clasic. Am simțit în gură o aromă deosebită, un gust cu totul special. Încep să mă întreb cum de nu am gustat așa ceva până acum?

Eu: O sa-mi suporți ironiile cât de curând. Știi nu?

George: Da, și după aceea am gustat din cașcavalul afumat, atunci în mine s-a produs o explozie de emoții. Mi-am adus aminte de cașcavalul pe care numai bunica de la țară mi-l punea în farfurie, acel cașcaval afumat cu lemn de fag. Mmmm, bun bun bun!

Eu: Tu ești fan brânză, asta-i clar. Am mai citit eu pe câteva bloguri despre asta. Sper totuși să nu fie un fel de boală.

George: Nu e boală, e să zicem un fel de pasiune. Mai nou am început să consum din ce în ce mai multe lactate și specialități. Toate de la Delaco. Am încercat și alte mărci dar m-am întors de unde am plecat. Pentru mine unul, senzațiile pe care mi le dau produsele ăstea sunt ceva greu de egalat. Și mă știi doar că sunt pretențios.

Eu: Știu, în liceu mama ta făcea tot felul de prăjituri și tarte. Acum ce mai face?

George: Bine, mulțumesc! Nu s-a oprit din a ne pregăti ceva dulce în fiecare weekend, numai că acum am convins-o să folosească și produsele Delaco.

Eu: Tu nu numai că ești un fan brânză, ești un adevărat ambasador al marcii. Cu emotivitatea ce ai facut?

George: Când am văzut cât de bun e cașcavalul și ce căutare au brânzeturile tartinabile m-am decis să organizez mici concursuri. Cine taie cel mai subțire o felie de cașcaval, cine întinde cel mai gros strat de brânză pe pâine și tot așa. Până când mi-a venit o idee mai trăznită.

Eu: Toate ăstea la o simplă promoție în hypermarket? Multă libertate de mișcare și inițiativă proprie, îmi place!

George: Exact, am luat inițiativa și am strâns vreo 5-6 clienți mai curiosi. Le-am oferit 10 cubulețe de cașcaval și propunerea ca eu să spun bancuri din memorie. Dacă lor le plac bancurile mele pot mânca cubulețele de cașcaval, dacă nu urma să le placă bancurile, puteau să arunce cu ele în mine. Toți au câștigat câte o rotiță de cașcaval de 250 g la alegere în final.

Eu: Aoleo, nu-mi spune că tu, mare fan brânză, ai mâncat bătaie cu cașcaval!

George: Ba bine că da… fiind o idee venită pe moment, bancurile mele au fost un pic ”expirate” așa că mi-am primit porția, de cașcaval!

Eu: WOW! Nu mi-am imaginat niciodată că un fan atât de dedicat brânzeturilor va fi lovit chiar de cașcaval! Iți dai seama că acum o să cumpăr o rotiță de cașcaval de la Delaco numai din ce mi-ai povestit tu. Și e clar că vara aia o s-o povestești inclusiv la nepoți.

George: Da, nu mă așteptam ca toată chestia asta cu promoția Delaco va ajunge atât de departe. Sunt chiar mândru că sunt fan brânză.

Eu: Hai să cerem nota și să mergem să mâncăm ceva!

George. Ok, hai!

Despre faptul că am mers și am mâncat și nu știu cum făceam că tot la cașcaval ajungea discuția nu vă mai povestesc. Ce încerc să vă subliniez este modul în care o idee simplă poate transforma un consumator obișnuit în fan brânză. Și cum un produs, banal pentru unii dar complicat pentru alții naște pasiuni, naște idei și formează oameni.

Acest articol a fost scris pentru Superblog 2014

Aventuri în ținuturi despădurite

Deja ma cunoașteți acum și știți că am o obsesie în legătură cu...parul dezgustător, abundent care poate să crească pe corp și pe care unii oameni, considerându-se încă primate probabil, îl ignora sau îl poartă la vedere cu nonșalanță. Am avut și un coșmar pe tema asta despre care v-am povestit pe îndelete aici.

Ei bine, ce s-a mai întâmplat de atunci? M-am hotărât să renunț cu totul și definitiv la urmele de "blăniță" care se mai iveau ici și colo. Eu sunt aproape blondă și, din acest punct de vedere, o norocoasă în ceea ce privește epilatul. N-am avut niciodată păr abundent și rădăcini puternice care să pună probleme la epilare. Însă am ajuns să nu-l mai suport. Îl vreau dispărut. De tot, forever, para siempre!

Știu că v-am povestit în articolul trecut cum am luat eu contact cu epilarea, cum mama m-a învățat să folosesc întâi ceara, după care încet-încet am încercat mai toate metodele de epilare posibile (mai putin depilarea pentru că nu consider eficient să tai firul de la suprafața pielii). Fiecare femeie este liberă să aleagă ce îi place și ce i se potrivește, asa că prietenele mele preferă ba ceara de unică folosință, ba epilatorul clasic. Eu însă parcă nu eram 100% mulțumită de nimic, îmi plăcea senzația de curățenie și catifelare imediat după epilare, dar ma deranja că după o săptămână deja firele începeau iar să crească. Așa că m-am hotărât să rezolv și problema asta o dată pentru totdeauna.

Acum câțiva ani am auzit prima dată de IPL, și apoi de SPL, amândouă abrevierile referindu-se la epilarea definitiva cu lumina pulsată (un fel de raze laser). Este cea mai eficientă metodă de epilare, având în vedere că părul dispare încet - încet după câteva ședințe și nu mai ai nevoie decât de câte o ședință de întreținere din când în când. Este o metodă aproape lipsită de dureri, zic aproape pentru că acele impulsuri care distrug rădăcina sunt și ele dureroase la început. Însă apoi chiar merită, singurul inconvenient fiind costul destul de ridicat al acestei operațiuni făcute într-un salon profesional.
În prima fază se pregătește locul pe care vrei să îl epilezi, răzând toate firele de par. Știu, e cam ciudat să folosesc iar o lama, având în vedere că am zis că voi scăpa pentru totdeauna de acest instrument odios. Însă mă tem că acum chiar este necesar. Astfel fascicolul de lumina va "vedea" mai bine rădăcina și va putea distruge foliculul de par. Cu cât firul este mai gros și mai închis la culoare, cu atât mai eficientă este epilarea IPL. Dacă firul de par este foarte deschis, blond, iar rădăcina subțire, nici măcar nu se recomandă a se folosi epilarea definitivă pe acea porțiune.

Bun, m-am înarmat deci cu răbdare (pentru că este nevoie de mai multe ședințe de epilare, cel puțin 10 pentru a scăpa de tot de păr pe o anumită zonă) și mi-am achiziționat un abonament. Să explic puțin de ce este nevoie de mai multe ședințe: pentru că firele de par cresc diferit și se află în diferite faze în momentul când se aplică fascicolul luminos. Sunt trei etape de creștere a firului de păr  - anagen, catagen și telogen. În prima firul crește efectiv, în următoarele două stagnează. Epilarea afectează firele de par aflate în etapa anagenă, deci trebuie administrate mai multe ședințe pentru a putea fi sigura că vei "prinde" toate firele de par în faza anagenă. Rezultatele apar chiar și de la prima ședință, însă devin cu adevarat vizibile după 4-6 ședințe. După 10 însă, din trei în trei săptămâni, ar cam trebui ca firele să dispară. Cu cât firul este mai închis la culoare și pielea mai albă, cu atât mai bune sunt rezultatele. Dar chiar și așa, tot mai este nevoie de câte o ședință de întreținere o data la 4-6 luni, pentru firele rebele cu un ritm de creștere diferit.

Și acum să vă povestesc ce mi s-a întâmplat. Eram fericită, tocmai terminasem 3 ședințe și rezultatele se vedeau binișor. În sfârșit scăpam pentru totdeauna de acel par dezgustător!
Eram într-o zi de luni la birou, tocmai începuse o nouă săptămână și printre proiecte și deadline-uri eu ma gândeam deja la programarea pe care o aveam pentru miercuri la epilat. Lucram la un proiect important ce se desfășura jumătate în Romania, jumătate în Cehia, iar colega mea Elena trebuia să  meargă în Cehia miercuri pentru o prezentare importantă. Numai că luni seara ea a început să se simtă rău și să aibă febră. Marți dimineața deja a trebuit să se interneze, cu diagnosticul varicelă. Și atunci mi s-a spus să-mi fac de urgență bagajele: a doua zi plecam în Cehia pentru 3 săptămâni!

Oare ce să fac mai înainte? Mai am oare timp să spăl, să calc, să aranjez tot? Dar cum rămâne cu epilatul? Și atunci o prietenă mi-a recomandat soluția ideală salvatoare: epilatorul IPL SILKN SENSEPIL. Un aparat micuț, portabil, pentru epilarea HPL (la domiciliu), Și așa am scăpat de stres și de programări. Datorită lui n-a trebuit să mai aștept după programarea la salon, iar epilarea definitivă a devenit o plăcere.

Articol scris pentru SuperBlog 2014

Omul, acest "animal" social și "comunitar"

Dintotdeauna m-au atras comunitățile. Încă de când eram mică, la grădiniță, tânjeam să fiu împreună cu  ceilalți copii, să mă joc cu ei, să mă știu acceptată și plăcută de acel grup. A continuat și în scoală și în liceu aceasta dorință, numai că încet-încet am învățat să aleg, să vreau să fiu împreună cu cei asemeni mie, cu care aveam aceleași idei și împărtășeam aceleași pasiuni.

Într-o vreme, în adolescență, dorința de face parte integrantă dintr-un grup era atât de puternică încât m-am surprins făcând lucruri care nu mă defineau sau care nu-mi plăceau neapărat doar pentru că și grupul meu le facea și erau văzute ca fiind “cool”. Și apoi m-am oprit și am stat să mă gândesc: de ce? Atunci Abraham Maslow mi-a răspuns la acesta întrebare cu “faimoasa” sa piramida: pentru că dorința mea de acceptare socială era atât de mare încât trecea înaintea altor dorințe. Se pare că aceste nevoi sociale și de apartenență la un grup sunt totuși pe al treilea loc după cele primare și cele ce țin de siguranța personală.

După anul 2000 s-a produs o explozie în ceea ce privește numărul de conexiuni și accesul la Internet. Odată cu acest lucru, au apărut programe și platforme prin care două persoane aflate în părți diferite ale lumii puteau să comunice, în scris, online. Apoi am comunicat audio-video; cine mai avea nevoie de telefon (fix sau mobil) când puteam să trimit un mesaj instant către persoana respectivă? De ce să mai cuiva trimit poze dintr-o excursie, când puteam să le dau “share pe Facebook”?

Astfel că utilizatorii de Internet au creat un mediu de întâlnire, sub forma unor platforme de socializare. A fost o vreme când am agreat platformele de socializare de tip forum. Asta s-a întâmplat, recunosc, datorita prietenului meu, pasionat de specificul auto. Era motivat de pasiunea pentru automobile și de tehnică în general. La primele forumuri nu am aderat cu un scop anume, ci doar din curiozitate. În scurt timp am depășit nivelul ăsta și am devenit interesată. Interesată de conținutul nou postat de alți useri, dar voiam să aduc și eu experiențele mele, să mă fac cunoscută și acceptată. A fost o perioadă când toți utilizatorii preluau știri auto de pe site-uri străine, le făceau un rezumat și le postau pe forum, cu tot cu poze și sursa informațiilor. Altfel spus, printr-un forum specializat pe auto, să spunem, am reușit să alcătuim un fel de bibliotecă online. Un loc unde o persoană care avea o întrebare sau o problemă punctuală putea intra și găsi un răspuns. Dacă problema exista, dar nu se cunoștea cauza, membrii forumului cu ceva experiența expuneau păreri asupra cauzei și împreună se ajungea la o soluție. În momentul în care membrii forumurilor au început să interacționeze au început să se formeze grupuri și comunități cu interese și hobby-uri asemănătoare. Cel mai interesant lucru mi s-a părut faptul poți avea parte de o discuție cu persoane din toate păturile sociale fără ca asta să conteze într-un fel anume când există o pasiune comună puternică. Contribuția la un forum era și este benevolă. Mulți membrii s-au implicat și au conceput tutoriale despre diferite probleme întâlnite.  Această formă de asistență tehnică ar fi fost răsplătită financiar în mediul offline, însă în online a fost făcută cu drag, fără nimic altceva decât …pentru recunoaștere și respect în cadrul grupului.

Sub protecția unui pseudonim, oricine putea posta aproape orice pe Internet. Și totuși, dincolo de pseudonime s-a trecut atunci când s-a ivit ocazia ca o comunitate din online să se întâlnească în realitate (sau offline ca să păstrăm terminologia). Și atunci au apărut întâlnirile. Întâi timide, în  parcări, între câțiva membri. Apoi din ce în ce mai numeroase - la munte, la mare, în Bulgaria sau în Ungaria. De multe ori locația nu a contat atât de mult cât contau persoanele prezente. Fără să vrei, începi să-ți imaginezi cum ar putea să arate o anumită persoana cu care ești obișnuit să relaționezi online foarte des,  iar când te întâlnești cu ea poate fi conform așteptărilor sau total diferită. Astfel utilizatorii obișnuiți au ajuns să-și dea mâna cu administratorii unui forum, sau cei mai înverșunați combatanți dintr-un forum ajung să stea la masă împreună. Întâlnirile ocazionale s-au transformat în întâlniri săptămânale. Un exemplu concret ar fi Daewooclub &Chevrolet Club unde și acum se organizează întâlniri săptămânale în București. Au fost perioade când în toate orașele mari din țară existau întâlniri săptămânale, iar cele naționale se organizau de 3-4 ori pe an. S-au legat prietenii și legături mai strânse decât m-aș fi așteptat. Oameni care nu s-au văzut niciodată, dar care au comunicat în mediul online, în momentul când s-au întâlnit față în față au avut senzația că se știu de-o viață. De notat este că fenomenul forumurilor auto (și nu numai) a avut același impact în orice parte a lumii, dorința de formare a comunităților a fost aceeași. Am legat prietenii frumoase și am multe amintiri extraordinare din acele perioade. Și, deși în timp s-au schimbat pasiunile, unii oameni de care am rămas legată continuă să facă parte din viața mea în continuare.

În timp, forumurile auto generale s-au împărțit în forumuri mono-marcă sau chiar forumuri dedicate unui singur model de automobil. A apărut astfel fenomenul de “nișă”. Această departajare a făcut ca frecvența accesărilor să scadă iar membrii s-au împrăștiat care pe unde au avut interese sau mai mulți prieteni.

La ora actuală platformele online de tip forum nu mai au același trafic, site-urile de socializare Facebook și Google + au făcut ca majoritatea utilizatorilor să își formeze grupuri de prieteni și să petreacă timpul în fața monitorului dând click-uri la nesfârșit pe butonul de refresh. Partea bună a acestei migrări este faptul că multe comunități (forumuri auto sau nu) și-au făcut pagini pe Facebook spre exemplu și membrii se întâlnesc în continuare, ba chiar organizarea se face mai rapid și mai simplu. Iar promovarea unei comunități sau a unui eveniment este mai ușoară.

Dincolo de forumuri, la un moment dat am descoperit mirajul jocurilor de strategie în rețea sau online. Fără să ne cunoaștem personal, m-am trezit deodată că vorbesc ore întregi cu persoane din toată țara, apoi din toată lumea. Și de aici am ajuns încet-încet să mă intereseze să cunosc persoana ascunsă în spatele acelui pseudonim.

Am și amintiri plăcute, precum și neplăcute din acea perioadă. Voi da singur exemplu: prin anul 2007 descoperisem un joc de strategie numit “Triburile”, jucat dintr-odată de mai toți prietenii mei de atunci. Scopul era să ne organizam într-o comunitate, să creștem și să cucerim alte sate, altfel încât să devenim cel mai tare trib. Era un joc de strategie și bătaie, nu avea cum să fie ceva pașnic. Și a generat pasiuni destul de “aprinse” în acea perioada. În scurt timp, varianta românească nu-mi mai ajungea. Am ajuns astfel la Tribal Wars și am început să fac echipă cu tineri din întreaga lume. Și am devenit oarecum obsedată de acest joc, neglijând interacțiunile offline. Iar de aici relațiile personale au avut de suferit.

Îmi amintesc bine o astfel de întâmplare. Era 1 ianuarie, abia trecuse Revelionul. Eram cu prietenul meu la munte la odihnă și relaxare, dar luasem cu mine evident și laptopul, doar aveam un joc de coordonat. Ajunsesem chiar șef de trib, o mare distincție și onoare, iar mulți oameni îmi ascultau comenzile. Și totuși, în acea fatidică zi când toată lumea era adormită după chef, m-am trezit cu sute de atacuri. Era o acțiune bine pusă la cale de un trib dușman și au ales special acea zi când vigilența era la cote minime. Ce a urmat? Au urmat cam 6 ore de strategie și regrupare din partea mea, când evident am fost total absentă din viața reală. Să vă mai spun că aveam program de schi cu prietenul meu și el m-a așteptat oră după oră, la început răbdător, iar apoi din ce în ce mai iritat? Iar asta a culminat cu o mare ceartă, iar laptopul meu a sfârșit trântit de podea și făcut bucăți. Asta așa, ca să mă învăț minte să apreciez ce e mai important în viață. Și atunci abia am început și eu să realizez ce mare greșeală făceam, însă nu am fost destul de puternică sau hotărâtă să renunț la jocurile online.

Am continuat să mai joc încă o perioadă (intre timp, după scandal și după promisiunea mea că o s-o las mai ușor primisem un nou laptop cadou). Am început însă să pun mai mult preț pe oameni și mai puțin pe joc. De la co-echipierii mei internaționali am aflat atunci de rețeaua de socializare Facebook – m-au invitat să ne facem un grup și să vorbim acolo. Era ianuarie 2008 și în România nu știam pe nimeni care să folosească Facebook-ul pe atunci; mi-am făcut cont doar pentru a fi aproape de această nouă comunitate și îmi foloseam contul strict pentru asta. Abia din 2009, când rețeaua a început să fie cunoscuta și în România, am început să îmi găsesc și prietenii pe care îi știam din viața reala. În scurt timp, mai în glumă mai în serios, a apărut zicala “dacă nu ești pe Facebook nu exiști”. Utilizarea Facebook mi-a facilitat contactul cu colegi din școală sau liceu, persoane pe care altfel mi-ar fi fost greu să le contactez. Și asta deoarece în majoritatea cazurilor pe platformele de socializare actuale utilizatorii folosesc numele lor real. Au urmat apoi rând pe rând Google+, Twitter și alte  platforme de socializare. O rețea care m-a atras în mod special a fost LinkedIn, datorită specificului profesional avut. Aici am putut să aflu noutăți despre firmele care mă interesau și să intru în grupuri profesionale de discuții.

Recent am descoperit Komunomo, o platformă de socializare pe care te poți loga direct cu contul de Facebook sau Google și unde discuțiile sunt structurate pe diverse teme de interes. Aici postările se pot evalua în 6 moduri diferite în funcție de reacția sau starea pe care ți-o transmit. La fel, activitatea ta ca utilizator se poate evalua în același fel. Această platformă de socializare poate fi asemănată într-un fel cu un forum deoarece discuțiile pleacă de la o anumită temă dar pun accent pe impactul asupra utilizatorilor. Până acum evaluarea unei postări se făcea numai în mod pozitiv, dau un like sau dau un plus sau apăs pe un buton prin care apreciez, dar acum pe Komunomo poți să evaluezi o postare și în mod negativ. Cred că dezvoltarea acestei platforme de socializare va schimba un pic lumea perfectă pe care și-o creează unii utilizatori cu ajutorul Internetului.

Cunoașteți dictonul “Nu există pădure fără uscături”? Ei bine, așa s-a întâmplat și în mediile online de care vă vorbesc. Pe majoritatea forumurilor au apărut persoane, de obicei sub 14 ani, care se pretindeau adulți sau dacă nu, oricum persoane cu o vârstă mult mai mare. Găseau pe Internet imagini cu case și mașini pe care le foloseau în ideea de a convinge. Problemele de exprimare în scris și modul de gândire în general îi dădeau de gol. Fenomenul s-a dezvoltat atunci când au apărut site-urile gen Hi5, Facebook, Twitter, Google +, tocmai pentru că ofereau posibilitatea construirii unei imagini perfecte, o mască practic. Purtând această mască, utilizatorii au intrat într-un cerc vicios. Odată promovată o mască perfectă nu au mai putut renunța la ea, întâlnirea în offline a ieșit din discuție pentru că masca asta nu părăsea calculatorul. Utilizatorul online cu un profil perfect pe Internet, cu postări la modă, cu citate celebre a avut toate șansele să devină un utilizator offline timorat, retras, incapabil să poarte o discuție.

În prezent cred că am reușit să ajung la un fel de echilibru, datorită tuturor experiențelor descrise mai sus. Îmi place socializarea online, însă nu îi mai găsesc rostul dacă nu este dublată de o interacțiune reală. Altfel spus, chiar dacă ajung să cunosc online niște oameni, trebuie neparat să prelungesc această cunoaștere în realitate. Altfel mi se pare că nu are rost și nu este o cunoaștere adevărată. Și invers, cu prietenii mei pe care îi cunosc din viata reala îmi place să interacționez și online pentru că este un mijloc mult mai rapid și comod. Dar în niciun caz n-aș înlocui acum experiența reală cu una simulată într-un mediu virtual. Altfel spus, sfatul meu este: e foarte bine să faceți parte dintr-o comunitate online, însă pentru o experiență reală încercați să mergeți mai departe de un ecran, încercați să cunoașteți cu adevarat persoanele cu care discutați și cu care vi se pare că aveți lucruri în comun. Cine știe, s-ar putea să fiți surprinși mai mult decât plăcut :). Iar dacă nu, măcar veți ști să nu va faceți iluzii, pentru că de multe ori lucrurile virtuale nu sunt chiar ceea ce par.

Și acum vă las și fug în viața reală. Sub deviza “Put brain in gear before engaging mouth” vă transmit salutări din offline!


Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2014, răspunzând frumoasei provocări lansate de cea mai nouă comunitate, Komunomo.

O poveste dulce-amară cu final energizant

Bine ați venit în Ținutul Nordic, acolo unde zilele și nopțile țin câte 6 luni! E un ținut aspru și neprietenos, dar de o frumusețe sălbatică, ce iți taie răsuflarea. Locuitorii lui sunt oameni dintr-o bucata, harnici dar scumpi la vorba și nu prea deschiși față de străini. Ei se îndeletnicesc cu pescuitul la copcă și cu vânătoarea de urși polari și foci. În ziua polară, care ține jumătate de an, bărbații pleacă la pescuit și lipsesc și săptămâni întregi de acasă. Femeile stau acasă, au grijă de copii și pregătesc carnea pentru provizii. Seul de focă este foarte căutat și valorează mult. Iar când vine noaptea polară, bărbații stau mai mult acasă și se îndeletnicesc cu reparatul armelor și înnăditul năvoadelor. Ies și atunci la pescuit și la vânătoare, dar mai mult pe lângă casă. În restul timpului deapănă povești la gura sobei despre întâmplările prin care au trecut la vânătoare sau la pescuit.

Nopțile polare au un farmec aparte dat de Aurora Boreală. Acest fenomen reprezintă spectacolul naturii, darul ei către acest popor harnic și aspru. Aurora Boreală iți taie de-a dreptul răsuflarea, este unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le poți vedea pe acele meleaguri depărtate. Uneori vin și străinii să o admire, dar locuitorii Ținutului Nordic nu sunt prea prietenoși și dornici să intre în  contact cu ei.

Regele Lars e un rege bun și drept. Împreună cu Inga ei domnesc în acest ținut și au grijă de locuitorii lui. Deși grea, viata e frumoasă și liniștită în general în Ținutul Nordic. Dar nu acum. Acum este jale mare și toți locuitorii sunt ca într-un fel de doliu. Toată lumea este mâhnită și vorbește putin. Motivul nefericirii este nenorocirea întâmplată Prințului Sven, fiul regelui. Sven este un tânăr blond și atletic, cu un fizic de zeu nordic. Pe lângă înfățișarea frumoasă, el a moștenit caracterul nobil și hărnicia părinților săi, și este unul dintre cei mai vrednici tineri din ținut. Este curajos și nu se dă în lături de la nimic. El este primul care organizează expedițiile de pescuit, primul care sare în ajutorul cuiva care are probleme. Însă acum două săptămâni s-a întâmplat o nenorocire. Prințul a ieșit împreună cu prietenii lui, s-a dus la vânătoare și s-a rătăcit de ceilalți. Prietenii lui l-au găsit după câteva ore de căutări, cu privirile pierdute departe în zare, către frumoasa Auroră Boreală. Nimeni nu știe ce i s-a întâmplat cu adevarat atunci, însă din acea zi prințul a căzut într-un somn adânc ca de moarte. Au încercat cu toții să-l trezească, regele a chemat cei mai iscusiți vraci din împrejurimi, dar în zadar. Prințul e cufundat în somn, însă respiră normal. Pentru a-l ține în viata părinții lui îi dau tot felul de întăritoare, inclusiv un ceai energizant special făcut din plante de tundră. E un ceai plin de vitamine destinat să îl țină în viață până când se va produce o minune și acesta se va trezi.

Mâhniți peste poate, părinții lui au dat sfoară în ținut că îl vor recompensa pe cel ce le va trezi fiul și îl va aduce înapoi în viața lor. Toți locuitorii au început și ei să caute care mai de care remedii, pentru că toată lumea îl iubește pe Sven și își doresc să se trezească și totul să fie la fel ca mai înainte.

După zile de rugă și așteptare, o fată frumoasă apărută ca de nicăieri se apropie de castel. Nimeni nu știe de unde a venit și cine a chemat-o, însă vestea despre nenorocire se răspândise în toate cele patru zări. Străjerii o primesc cu neîncredere și ea cere să fie dusă la rege, pentru că știe un remediu care ii va aduce fiul înapoi din acest somn adânc. Regele vine, se uită tot cu neîncredere la ea și clatină din cap. Îi cere să îi arate despre ce e vorba, iar fata scoate o punga plina cu boabe parfumate de culoare maronie. Îi cere încuviințarea regelui să îi arate leacul iar regele accepta, prea disperat ca să refuze vreun ajutor. Fata încredințează boabele slujitorilor și le dă indicații cum să le zdrobească și să le macine.

După ce ajung pulbere, fata scoate de sub mantie un ibric, îl umple cu apa și îl pune pe foc. Și apoi adaugă câteva lingurițe din acea pudră și așteaptă ca amestecul să  fiarbă. Când acesta dă în  clocot, oprește focul și îndulcește licoarea obținută. O aromă necunoscută se risipește în sală și toată lumea o inspiră cu încântare. Fata înmânează regelui o cană cu această licoare parfumată, regele gustă și deodată se simte revigorat. Dă ordin să i se dea să bea din ea și lui Sven, cu multă atenție. Și minune – Sven se trezește clipind ca după un somn obișnuit. Toată lumea izbucnește în urale, iar regele o îmbrățișează cu mult drag pe fata. O întreabă ce este leacul magic și ea ii răspunde: "Nu e magie, e doar cafea. E cea mai bună băutură energizantă pe care o cunosc, bună pentru trup și  pentru suflet…"

Țrr, țrr, țrr! Ceasul se încăpățânează să mă trezească. Deschid ochii fără chef și observ că e ora de trezire, trebuie să mă pregătesc din nou să mă duc la birou pentru o zi normală de muncă. Dar parcă nu vreau să mă despart de povestea din visul meu…visam atât de frumos! Noroc cu cafeaua, îmi trece un gând răzleț prin minte, ea mă va ajuta să revin la realitate…

Mă târăsc cu ochii pe jumătate închiși până în bucătărie căutând vechiul meu ibric și dau cu ochii de noua "jucărie" primită în ajun de ziua mea – un expresor de cafea nou nouț și strălucitor. Atunci totul capătă sens și înțeleg de ce am avut acel vis – stătusem până târziu să mă joc cu el, încântată ca un copil de ultima jucărie apărută în magazine. Și nu orice jucărie, expresorul meu este un expresor Philips profesional! Mi-l dorisem cu mult timp în urmă și colegii mei știau asta pentru că tot aminteam de el la birou în pauzele de cafea. Și drăguții de ei, mi-au cumpărat unul de ziua mea dintr-un magazin online de expresoare unde au găsit o ofertă excelentă. Am cei mai buni colegi din lume!

Sa vă mai spun că sunt fan cafea? Nu cred că mai e nevoie. Cafeaua are atâtea beneficii de nu mi-ar ajunge spațiul să le enumăr pe toate. Dar câte ceva tot vă voi spune. Ea stimulează memoria și capacitatea de reacție, are proprietăți antioxidante (și se pare ca dintre toate cafele, cea expresso are cel mai mare randament), favorizeză digestia și procesul de slăbire, poate reduce apariția unor anumite tipuri de cancer, elimină celulita, alungă migrenele și stimulează activitatea fizică intensă.  Dar cel mai mult iubesc că, datorită ei, sunt mereu fresh și în formă în fiecare zi la birou.

(Sursă poze: Pinterest si flickr)

Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2104.

Experiențele frumoase trăite împreună dau echipe invincibile

Zilele trecute am ajuns la o concluzie referitoare la mediul de lucru din firma la care sunt angajat și m-am gândit să o împărtășesc cu voi. Nu ma consider angajatul model, însă întotdeauna în firmele unde am lucrat mi-a plăcut să dau tot ce e mai bun și să îmi fac treaba cum trebuie. Socializarea nu mi s-a părut vreodată prea importanta, în afara de cea normala, specifică unei colectivități. Eu am însă multi prieteni în viața de după muncă, deci de ce m-as fi chinuit să-mi fac alții în plus în rândul colegilor?  Pentru mine era important ca fiecare să-și facă treaba lui. Însă nu mereu atmosfera de la munca era una plăcută și uneori ma simțeam fără chef în mijlocul colegilor mei.

Ei bine, de toamna trecuta totul s-a schimbat. 
V-am povestit deja despre aventura avută în Parcul Aventura de la Straja. Atunci am câștigat un "weekend activ"" la Vila Alpin și a fost minunat, începând cu ospitalitatea și căldura gazdelor și terminând cu activitățile de grup în care am fost implicați. Am observat că după aceea atmosfera din firma s-a schimbat. Acele doua zile ne-au dat ocazia să ne cunoaștem mai bine și să ne împrietenim, au fost liantul care ne-a legat. Acum ma duc cu drag la muncă și îmi place să discut cu colegii și despre alte lucruri decât schițe, planuri sau prezentări. Înainte asta era toată "socializarea" noastră. Și bineînțeles, pentru unii era pauza de țigară, dar eu eram auto-exclus, neavând astfel de obiceiuri. Acum însă ne amintim cu drag de clipele petrecute atunci la Straja, râdem când ne gândim la căzăturile luate, avem glumele noastre legate de evenimentele din acele doua zile. Și, nu știu cum, dar asta se vede și în calitatea muncii noastre. Suntem mult mai uniți, mai eficienți, comunicarea e la cote maxime. Și de acest lucru au devenit conștienți și șefii noștri de curând. Cum am aflat? Pentru că ei ne-au propus acum câteva zile un team building la Straja, ca o recompensă la terminarea unui proiect dificil, dar care a fost o mare reușită  pentru firma noastră.

Am fost cu toții bucuroși când am auzit asta și s-a lăsat cu urale. Vila Alpin a fost preferata din start, avand in vedere experiența grozava avuta anterior. Insă anul acesta va fi totul diferit, iar diferenta fata de alte team building-uri la munte organizate până acum consta in faptul că încă de la plecare din Bucuresti avem probe de urmat.

Ideea organizatorilor, impreuna cu proprietarii de la Vila Alpin, a fost aceea de a cimenta legatura intre colegi. Și asta nu numai prin a ne strange in jurul unui foc de tabara; nu, ei au gandit probe individuale și pe echipe. Perioada pentru team building este de 3 zile, pe durata weekendului, cu  plecare de vineri. "Cam puțin" am zis eu, "suficient" au zis alți colegi, care nu participaseră până acum la asa ceva. 

Joi, cu o zi înainte sa înceapă team building-ul au fost desemnate echipele. Cei 15 angajați au fost împărțiți in 5 echipe a câte 3 persoane fiecare. Cei doi șefi ai noștri ne-au spus că ei urmau sa ne aștepte la Vila Alpin. Fiecare echipa a primit un „teambook”, echivalentul unui „roadbook” din competițiile auto. În această cărticică am primit informații generale despre ce avea să se întâmple, care sunt probele individuale, care sunt probele de grup, dar mai ales informațiile despre zonele pe care urma să le traversăm. Cele 5 echipe au primit fiecare câte o mașina de teren de la un dealer auto, (partener de afaceri), card de combustibil, GPS și atlas rutier. Un lucru foarte interesant este că acest team building a primit propria pagina de facebook, pagina unde vom posta fotografii de prin probe și diverse instantanee.

Traseul impus a fost următorul: la dus plecăm din București pe autostrada A1 către Pitești, apoi traversăm Dealul Negru spre Râmnicu Vâlcea, urcăm pe Valea Oltului până la Brezoi unde facem stânga spre Voineasa pe Valea Lotrului, traversam munții prin Obârșia Lotrului, coboram spre Petroșani și apoi ajungem la Straja prin Lupeni. Traseul include toate tipurile de drum, o sumedenie de peisaje si nu e aglomerat. Pentru întoarcere trebuia să plecăm înapoi spre Petroșani, să ajungem la Obârșia Lotrului unde să facem dreapta pentru a merge pe Transalpina până la Novaci, apoi facem stânga spre Horezu, urmează Râmnicu Vâlcea și același drum de întoarcere pe autostrada A1 către București.

OK, e joi seara și merg cu colegii de echipa, Marius și Alice să ridicăm mașina de la dealer. Echipele formate sunt mixte, doi băieți și o fata sau doua fete și un băiat, fiecare cu norocul său. Și neapărat cu cel putin doi coechipieri care sa știe sa conducă :)

Ziua 1, Vineri, ora 8:00, suntem deja la ieșire din București spre A1, alimentam mașina cu motorina și echipa cu cafea, biscuiți și  voie buna. Marius e primul care va conduce și plecăm spre Râmnicu Vâlcea. Conform „teambook”-ului, fiecare membru al echipei trebuie să-și facă o poză tip selfie, cât mai inedita, în mașină pe autostradă. Vă dați seama că Alice a fost cea mai exigenta la aceasta probă. Fotografiile le-am urcat pe pagina de team building și aproape de Pitești am făcut schimb de șoferi. Am lăsat-o pe Alice să conducă până la Brezoi. Dorința mea era să conduc pe drumuri de munte. La finalul autostrăzii toate echipele eram apropiate ca și distanta. Am mai vorbit la telefon intre noi, entuziasmul era deja prezent pentru că urma să se termine autostrada asta plictisitoare, iar conform „teambook”-ului aveam o probă surpriza până la Lacul Vidra. Până atunci pe drum nu am făcut decât să povestim întâmplări din liceu sau din facultate, diverse peripeții din copilărie și tot așa. Nu că aveam vreo idee preconcepută, dar acum m-am convins că am niște colegi de nădejde și că într-un fel semănăm, prin experiențele pe care le-am avut până acum. 

Și cum mergeam noi cu Alice la volan, Marius in dreapta și eu in spate, undeva după Dealul Negru suntem opriti pe dreapta. Nu numai noi, toate mașinile din grup. După sperietura inițială ne-am dat seama cine ne oprise: nu era vorba de politie cum am crezut, erau ai noștri șefi organizatori. Ni s-a comunicat ca aveam de făcut o probă surpriza. În mijlocul drumului intre doua sate, ce puteam face altceva decat o simulare de pană la roată?! Echipa câștigătoare avea dreptul să aleagă în ce camere se va caza la Vila Alpin.

Zis și făcut, stabilesc cu Marius ordinea de lucru și când pornește cronometrul ridicăm repede mașina pe cric pentru a simula schimbarea roții. Toată operațiunea a durat undeva la 3-4 minute. La proba asta am zis că Alice e responsabila de poze și menținerea atmosferei. Surprinzător pentru unii, normal pentru noi, doi șoferi experimentați am câștigat proba aceasta!

Peisaj la Vidra

Plecăm mai departe la drum, trecem de Râmnicu Vâlcea și deja începem să urcăm pe Valea Oltului și Valea Lotrului. Peisajele sunt superbe, vremea ține cu noi și urmează rândul  meu la condus. Undeva în jurul prânzului ne abatem de la drum pentru a vedea barajul de la Lacul Vidra, plus că trebuie să mai bifam o probă din „teambook”, și anume trebuie să facem fiecare câte o fotografie tip peisaj cu lacul Vidra și  pădurile din jur, și câte o fotografie tip macro cu o floare găsită pe marginea drumului. Aceasta oprire a fost și prilej de regrupare, am mai vorbit, am mai ras, dar nu în  ultimul  rând am surprins momentul prin fotografii de grup. Trepiedul meu iși merita locul în portbagaj cu siguranță! 

Mai spre seară am ajuns in Straja la Vila Alpin unde șefii noștri, organizatori pricepuți, ajunseseră deja și au pregătit impreuna cu gazdele o mică gustare pentru întâmpinare. Gustare alcătuită din pită calda, specialități afumate din porc și oaie, dar și putina licoare bahică pentru revigorare. Cum echipa noastră iși câștigase mai devreme dreptul de a alege camerele, am făcut rapid un tur prin cele peste 25 de camere și într-un final le-am ales pe cele care ofereau cea mai frumoasă priveliște. După ce ne-am cazat cu totii am avut parte de cina la ora 19:00, iar apoi incepand cu ora 20:00, sefii noștri împreună cu gazdele au organizat mai multe activități de interior. Am avut așa: karaoke, mima, precum și boardgames sau cardgames de tipul Coloniștii din Catan, Rețeaua sau Saboteur. Interesante au fost și momentele de improvizație; cred că cel mai bine exact la asta m-am descurcat. Membrii din fiecare echipa trebuiau să improvizeze o poveste spunând fiecare câte un cuvant. Rasetele celorlalti mi-au dat de înțeles că ar trebui să repetam experiența și la următorul team  building.

Ziua 2, Sâmbata: ziua de sâmbata a fost împărțită in două. După micul dejun de la ora 9 a urmat o incursiune in Aventura Park-ul de la Vila Alpin. Numai că traseul din Aventura Park s-a desfasurat contratimp și in sistem stafeta. Trebuia ca toti concurentii să termine un joc dintre doi brazi astfel incât să poata să treacă la urmatorul. Evident, echipa cu cel mai mic timp câștigă concursul. Important a fost să ne ajutam intre noi și să ne organizam timpul cât mai eficient cu putință. La proba aceasta am ieșit pe locul 3, din pacate au fost altii mai curajoși  decât noi. Nu am trecut mai departe fără să urcam câteva fotografii pe pagina dedicata team building-ului. După masa de prânz de la ora 13:00, gazdele au propus un concurs tot pe echipe, dar de data aceasta in padure. Pe una dintre paginile libere ale „teambook”-ului trebuia să punem 10 stampile din diverse puncte de pe traseu. Traseul avea o lungime de 3 km și 3 variante de abordare cu 3 tipuri de stampile diferite. Distractiva a fost partea in care am gasit o stampila diferita fata de cea anterioara. Asta insemna că am greșit traseul. Ne-am intors și am gasit stampila corecta. La sosire, spre uimirea mea, nu eram ultima echipa, ba chiar am ajuns pe locul doi.

Când a început să se lase seara ne-am întors la pensiune, unde am avut parte de o lecție despre despicatul lemnelor și  organizarea unui foc de tabără de la unul dintre angajații pensiunii.  După ce am aflat câteva secrete legate de folosirea toporului și stivuirea lemnelor de foc, a urmat un adevarat spectacol oferit de bucătar privind tranșarea și pregătirea cărnii pentru a fi apoi pusă pe grătar. Seara s-a incheiat cu o continuare. Suna ciudat stiu, am continuat poveștile și amintirile spuse pe drum in mașină, mai ales ca acum eram toți la un loc. Deși pare banal să stai in jurul unui foc de tabără, momentul in care energia focului se contopeste cu energia oamenilor și ajungi să te înțelegi doar din priviri e ceva magic.

Ziua 3, Duminică: ne-am luat cu greu la revedere de la Vila Alpin, gazdele au fost formidabile, am îmbinat team building-ul cu tabăra de munte într-un mod fantastic, de neuitat! Ne-am urcat in mașini și am pornit spre Petroșani și Obârșia Lotrului. Studiez „teambook”-ul și vad că printre paginile frunzărite și îndoite la colțuri s-au adunat notițe, stampile de la competiție și  poate cel mai important, câte un autograf de la gazdele pensiunii. Suntem practic fanii și prietenii lor de acum.

Ultima probă a fost aceea de a strânge minim 1 kg de PET-uri din zona de repaus de pe Transalpina. Șefii noștri, atenți cu ecologia și la birou, s-au gândit să aducem un semn de mulțumire naturii pentru că ne-a primit și ne-a oferit tot ce avea ea mai bun.

Duminică spre seară ajungem in București și pe autostradă ma gândesc nostalgic că am plecat alături de niște colegi și m-am întors alături de colegi senzaționali și chiar prieteni, oameni pe care ma pot baza, oameni cu care pot pleca la drum oricând. Senzația asta este neprețuită. Toate firmele ar trebui să facă un team building pentru angajați măcar din când în când. O experiență de acest fel sudează într-un mod extraordinar echipa. Poate va convingeți și voi angajatorii să mergeți cu toții într-un cantonament la Straja :).

(Sursă poze: arhiva proprie și www.alpinstraja.ro)


Acest articol a fost scris pentru SuperBlog 2014.